O stire interesantă din Cotidianul. Domnul Tăriceanu, președintele PNL, s-a gândit că promisiunea de a candida la președenție ar reprezenta un atu important în lupta domniei sale cu Crin Antonescu. Fostul prim-ministru consideră că scorul obținut de partidul său la ultimele alegeri ar justifica ideea că el este cel mai potrivit candidat pentru funcția supremă în stat, sau măcar pentru păstrarea poziției de președinte al Partidului Liberal.

Ceea ce nu ne spune domnul Tăriceanu este faptul că domnia sa nu a reușit să fie ales fără probleme într-o confruntare electorală directă, într-un sat din județul Ilfov. Nu ne mai spune faptul că a renunțat să candideze într-un colegiu urban, la București, în ciuda faptului că, statistic vorbind, majoritatea votanților PNL sunt concentrați în zona urbană. Este o bună întrebare, în ce măsură domnul Tăriceanu, candidat la președenție, poate fi mai convingător decât domnul Tăriceanu, candidat pentru o poziție de deputat. Să nu uităm faptul că mulți alegători PNL sunt dezamăgiți de colaborarea îndelungată cu PSD, în timpul guvernării Tăriceanu II. De asemenea, mulți alegători s-ar putea întreba în ce măsură afirmațiile liderilor PNL din toamna anului 2008 vis-a-vis de criză  (mai exact, de faptul că nu vom fi afectați de criză și, ca urmare, nu este nici o problemă dacă aruncăm cu bani în populație – vezi pensii, vezi salariile profesorilor) erau de bună-credință sau doar o formă cinică de atragere a unor voturi venită din partea unor candidați care nu știau cum să se adapteze la confruntarea directa cu electoratul. Din aceste motive, este puțin probabil ca Tăriceanu să fie un candidat viabil pentru președenție. În ceea ce privește scorul, deși impresionant, este vorba doar de un joc de cifre, deoarece numărul real al celor care au votat este în scădere abruptă față de 1990. Vina pentru această respingere a politicii și a actului democratic al votului, care este văzut  ca fiind lipsit de substanță este purtata, printre alții și de fostul prim-ministru al României, care a condus un guvern minoritar timp de 2 ani, fără a avea capacitatea de a trece legi prin Parlament, daca nu avea si asentimentul partenerului ascuns al guvernarii, PSD. Motivul aparent al acestei guvernări destul de ciudate este, aparent, dorința de păstrare a poziției de prim-ministru.

Cred că una din principalele caracteristici ale oamenilor noștri politici este incapacitatea de a face un pas înapoi, atunci când situația o cere. Toți se consideră oameni providențiali, toți se văd a fi de neînlocuit și toți se agață de diverse poziții de putere cu o încăpățânare care, dacă nu ar fi dăunătoare, ar putea să pară comică. Tăriceanu nu se deosebește cu nimic de confrații săi, iar o posibilă candidatură împotriva lui Traian Băsescu ar fi destul de comică, fapt deloc de neglijat într-un an destul de trist datorită incertitudinilor legate de viitor.