Parlamentarii nostri au fost foarte preocupati in ultima perioada. Dupa ce, acum cateva saptamani, au dezincriminat incestul (daca persoanele sunt adulte si daca actul este consensual), ei au recidivat . De data aceasta, ei au adus un amendament la Codul civil stipuland ca “doua persoane de acelasi sex” nu pot sa adopte un copil, adoptia putand fi realizata doar de acele cupluri formate dintr-un barbat si o femeie. Altfel spus, parlamentarii au decis sa clasifice din punct de vedere valoric comportamentele si sa defineasca, chiar si mascat, familia, ca fiind acel cuplu format dintr-un barbat si o femeie. Ceea ce ne transmite acest amendament este ca, in opinia Parlamentului, cuplurile formate din persoane de acelasi sex nu sunt capabile sa isi asume responsabilitatea cresterii si educarii unor copii. Totusi, incercand sa discrimineze o intreaga categorie de cetateni, Parlamentul nu a reusit decat sa limiteze drepturile unui numar mult mai mic din cadrul acestei categorii.

Sa ma explic. Parlamentul interzice adoptarea unor copii de catre cuplurile formate din persoane de acelasi sex. Astfel de cupluri sunt formate din barbati sau din femei. Totusi, daca in cazul barbatilor, acest amendament le inchide orice posibilitate de a adopta copii, in cazul cuplurilor de femei raman deschise alte posibilitati. Ele nu vor putea adopta copii, dar ii vor putea naste. Daca Parlamentul ar fi sa isi duca pana la capat rationamentul, atunci nasterea de copii de catre femeile implicate intr-o relatie de acest tip ar trebui interzisa. Bineinteles ca un asemenea gest ar fi o grava incalcare a intimitatii si a drepturilor individuale. Desi nu ma indoiesc ca Parlamentul nostru nu va avea nici o problema in a incalca aceste drepturi, sunt totusi sigur ca o asemenea masura ar fi extrem de criticata si ar aminti de o perioada destul de neagra in istoria Romaniei  cand statul a incercat sa legifereze in acest domeniul al conceptiei.

Astfel se poate observa ca Parlamentul nu a facut decat sa le interzica doar barbatilor homosexuali dreptul de a adopta copii. Se poate banui faptul ca, la baza acestui amendament, au stat preocupari de ordin moral. Homosexuali, datorita preferintelor lor, nu sunt vazuti la fel de capabili de a creste un copil precum sunt cuplurile heterosexuale. Sunt mai “imorali” si reprezinta un exemplu negativ pentru copii. Daca ar fi sa acceptam aceasta teza, atunci ar fi fost de asteptat ca Parlamentul sa le interzica parintilor alcoolici, dependenti de droguri, adulteri dreptul de a adopta copii. Divortul are un efect devastator asupra copiilor, mai ales cand acestia sunt la varste foarte mici. Poate ar trebui ca Parlamentul sa intervina si in acest caz si sa il interzica. Abandonarea copiilor de catre parintii lor biologici provoaca acestora traume pe termen lung (mai ales daca ajung sa isi petreaca copilaria intr-o casa de copii). Poate ar trebui pedepsita aspru si o astfel de fapta. 

O dilema importanta, dar care nu are pana acum un raspuns stiintific foarte clar este natura homosexualitatii. Este ea innascuta sau educata? Este homosexualitatea parte a structurii noastre genetice sau este o forma de comportament sexual invatat si care poate fi transmis mai departe copiilor prin educatie? Dilema in legatura cu familia homosexuala se invarte, in ultima instanta, in jurul acestei intrebari. Copii unor asemenea cupluri, fie adoptati, fie nascuti, vor fi tot homosexuali sau heterosexuali? Va fi familia traditionala pusa in pericol?  Un raspuns este probabil greu de dat. Familia a fost deja pusa in discutie in decursul anilor `70 cand relatiile traditionale de tip patriarhal au inceput sa se dizolve sub presiunea cererilor copiilor de a se bucura de o mai mare independenta. De asemenea, ea a fost afectata extrem de puternic de numarul din ce in ce mai mare de divorturi, majoritatea bazate fie pe infidelitate fie pe incapacitatea celor doi de a-si rezolva diferentele. Ea s-a adaptat si s-a reinventat dar nu a disparut. Poate ar trebui sa fim mai toleranti, sa acceptam ideea ca pot exista familii care nu seamana cu cele traditionale, dar nu se indeparteaza totusi de la valorile ei fundamentale.

Articolul de astazi va fi despre disgrafie , dar nu neaparat despre aceasta disfunctie, cat despre copii care ascund in spatele scrisului, frica de lumea moderna. Daca articolul este corect, atunci tot mai multi copii de astazi sunt infricosati de ceea ce inseamna sa traiesti in societatea de azi, sunt izolati, singuri, narcisisti si infricosati de lumea de dincolo de geam….

Scrisul tinerilor este tot mai mult unul mediu, concentrat pe zona centrala. Liniile alungite devin rare. “Este grafia celor care nu asteapta mult de la viata, nu isi fac iluzii si nu elaboreaza proiecte. Traiesc prezentul si se concentreaza asupra sinelui si asupra grupului celor de o seama, avand o dificultate relationala puternica, dar si un narcisism extrem” Astfel sunt descrisi de catre grafologi majoritatea tinerilor de astazi, completand afirmatia cu slabirea functiei normative a familiei ”Familia este in mult mai mare masura afectiva decat normativa, iubeste, dar este mai putin capabila sa furnizeze coduri de referinta pentru a trai”.  

Lipsiti de obiective pe termen lung, asaltati de valori contradictorii care vin pe diverse canale,  lipsiti de coduri de referinte si ridicand formula traieste clipa la rang de filosofie de viata, tinerii ajung sa se integreze tot mai mult in subculturi care par sa le ofere siguranta si o filosofie de viata comprehensiva. Altii, tind sa transforme esecurile in viata personala, in adevarate tragedii si nu de putine ori recurg la gesturi disperate. O alta categorie, mult mai restransa, se orienteaza spre cariera, absorb o cantitate imensa de informatii, oferite prin nenumarate canale, dar isi sacrifica in acelasi timp copilaria si tineretea. La 20 de ani, ei stiu mai mult decat parintii lor, orizonturile lor sunt uriase,dar sunt mai singuri si de cele mai multe ori, mult mai batrani decat varsta lor. Nu se integreaza usor alaturi de cei de varsta lor, pentru ca interesele lor sunt diferite, dar le este greu si sa fie acceptati de cei mai in varsta, care continua sa creada ca anii sunt cei care definesc cunostintele si capacitatile unui om.

Revolutia flower power  a anilor 70 a pus in discutie rolul traditional al familiei si a subminat puternic autoritatea acesteia asupra copiilor. Acestia se gasesc astazi, intr-o epoca in care timpul avanseaza cu pasi imensi, in care adaptabilitatea si flexibilitatea reprezinta atu-uri esentiale, singuri in fata unui viitor incert. Parintii, depasiti de revolutia informationala a anilor 90, intelegand mai mult sau mai putin bine efectele modernizarii rapide si a globalizarii, sunt din ce in ce mai putin capabili sa reprezinta pentru copiii lor consilieri eficienti. Cel mai multi dintre ei tind sa gaseasca un compromis, in sensul in care se multumesc sa se transforme in surse de finantare, fara a le oferi copiilor acel cod de valori necesar pentru a putea trai dincolo de clipa imediata, deoarece se tem ca acest cod nu mai poate fi aplicat astazi. In adancul sufletului, spera ca copiii sa fie cei care sa isi formeze codul singuri, sa creeze o versiune adaptata vremurilor incerte in care traiesc.  Copiii lor sunt de cele mai multe ori pragmatici si cinici, eficienti, dar incapabili sa traiasca dincolo de clipa. Se indragostesc repede, iubesc pasional, se casatoresc si divorteaza, fara a simti ca in spatele cuvantului familie nu se ascunde doar o versiune extinsa a notiunii de relatii, ci ceva mult mai important.  Copii insingurati de astazi vor deveni adulti singuri de maine. Vom trai intr-o societate in care carierele individuale vor inlocui prieteniile, o lumea in care vom avea 1000 de mijloace de comunicare, dar vom inceta sa mai vorbim cu adevarat.

Intr-un articol de acum cateva zile, Ion Vianu se intreba daca Romania poate fi clasificata ca un stat esuat. Argumentele in favoarea unei asemenea pozitii sunt multe. Statul se arata incapabil sa asigure strangerea impozitelor (companii private, cu datorii imense reusesc sa evite interventia statului, iar acesta se vede obligat pentru a-si asigura resursele sa creasca impozitele impuse populatiei) si sa asigure impartirea egala a justitiei. De asemenea, la nivelul perceptiei publice, principalele institutii ale statului nu se bucura de increderea majoritatii populatiei. Sistemul electoral complicat si nejust creeaza situatii aberante, afectand si mai mult increderea populatiei in stat. Politia, principalul instrument al statului in impunerea ordinii publice, este afectata de coruptie endemica si tinde sa se transforme dintr-un factor stabilizator si ordonator intr-o forta, care datorita coruptie, tinde sa fie vazuta ca opresor.

Cu toate acestea, Romania nu poate fi comparata cu state precum Somalia sau Sudan in care autoritatea statului s-a prabusit complet, iar teritoriul statului s-a transformat intr-un camp de lupta in care se confrunta grupari radical opuse. De la mineriade si pana in prezent nu am mai avut miscari violente interne care sa puna in discutie autoritatea centrala a statului. Totusi, este de observat evolutia unui alt fenomen, care este poate mai periculos pentru stat, deoarece este pasnic si aproape insesizabil: trecerea puterii reale de la autoritatea centrala la autoritatile locale si regionale, fara ca aceasta trecere sa fie legifereta. Astfel, luarea deciziilor esentiale devine informala, deoarece liderii locali nu pun in aplicare deciziile centrului sau amana punerea lor in aplicare cu scopul de a-si intari propria lor putere locala si de a-si crea o baza de clienti fideli, in timp ce aceste decizii nu sunt inregistrate nicaieri, nu trec printr-o procedura si astfel nu pot fi verificate. In final, statul inceteaza astfel sa isi mai exercite in mod direct autoritatea, adevaratele centre de putere fiind informale si greu de definit.

Este statul roman un stat esuat? Nu, el continua sa functioneze si sa asigura o coerenta minima institutiilor sale. Treptat autoritatea sa se va dilua intr-o multitudine de autoritati locale, care vor avea puterea de a-i interpreta deciziile si de pune in aplicarea politica centrului dupa cum cred ei de cuviinta.

Pe 25 februarie Guvernul a aprobat noul cod penal. Cateva “noutati” sunt prezentate in editia de astazi a ziarului Ziarul de Iasi. Astfel, noul cod nu mai criminalizeaza prostitutia si incestul (daca ambii parteneri sunt peste 18 ani iar relatia este liber consimtita), iar discutia despre recunoasterea cuplurilor homosexuale urmeaza sa inceapa.

Daca in sine, decriminalizarea prostitutie (care se pedepsea anterior cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani) este un gest de normalitate, deoarece majoritatea practicantelor acestei meserii nu reprezinta un pericol social, iar faptul ca pana acum pedepsele aplicate nu au dus la nici un rezultat, sugereaza faptul ca o alta abordare a problemei este necesara.

In ceea ce priveste incestul, decizia guvernului este extrem de controversata. Nu inteleg in primul rand, de ce este nevoie de decriminalizarea incestului. Oare exista atat de multe cupluri de acest tip in Romania, astfel incat sa fie necesar o eliminare a pedepselor cu inchisoarea pentru acestia? De asemenea, incestul nu a fost interzis pana in prezent doar din considerente religioase sau juridice, ci si din faptul ca exista un risc mult mai ridicat pentru copiii rezultati din asemenea casatorii de a suferi de diverse boli genetice sau de probleme mentale. Motivul pentru care am pedepsit incestul este odata pentru a preveni o asemenea situatie, iar pe de alta parte pentru ca incestul pune in discutie organizarea noastra sociala in care accentul principal cade pe familie. Pedepsele juridice nu sunt numai pentru a pedepsi un fapt reprobabil impotriva societatii, dar si pentru a stabili care sunt limitele in care putem actiona, pentru a ne defini tipul de societate in care dorim sa traim. Familiile care traiesc in incest ar pune in discutie organizarea familiilor traditionale si a raporturilor dintre membrii acesteia.  Ganditi-va doar la sistemul de valori raportat la familie al unui copil nascut in urma unei relatii dintre un tata si o fiica. Mama sa ar fi in acelasi timp si sora sa, iar tatal sau ar fi in acelasi timp si bunic. Ce ar intelege acel copil despre semnificatia termenului de familie?

Domnul prim-ministru se arata reticent la ideea unei dezbateri parlamentare si implicit la una generala. La fel ca toti liderii nostri, el considera ca stie mult mai bine ca noi ceea ce este bine pentru noi si prefera sa se foloseasca de un artificiu parlamentar (asumarea raspunderii de catre guvern) pentru a evita o discutie ampla pe aceste teme.  Este interesant de remarcat ca nu toate discutiile sunt evitate. Domnul Boc este pregatit sa discute prevederile codului penal cu Biserica Ortodoxa. O intrebare de bun-simt este de ce?

Unul din elementele fundamentale ale statului modern este tocmai faptul ca Biserica si Statul sunt separate. Legislatia statului nu este discutata cu Biserica asa cum statul nu se implica in discutia teologica.  De ce domnul Boc prefera sa incalce aceasta regula si sa discute cu Biserica Ortodoxa, ca si cand aprobarea divina este necesara pentru aplicarea unei legislatii? Ce ar putea sa ii spuna nou Biserica? Pozitia ei in legatura cu prostitutia si incestul sunt bine cunoscute. O alta intrebare ar putea fi de ce Biserica Ortodoxa Romana? In Romania sunt cetateni catolici, protestanti, evrei, musulmani si asa mai departe. Guvernul nu considera necesar probabil sa discute si cu Bisericile lor. 

In concluzie, gestul domnului Boc de a evita o dezbatere ampla pe subiecte controversate si de a discuta Codul Penal doar cu Biserica mi se pare grabit, prost gandit si daunator pentru buna functionare a societatii. Nu incerc sa fac afirmatii de valoare in legatura cu corectitudinea modificarilor din codul penal, dar sustin ideea ca modificari de asemenea amploare ar trebui puse in dezbatere, macar la nivel de Parlament. Reformele impuse de sus au o lunga traditie in Romania, dar efectele lor nu au fost intotdeauna benefice.

O stire interesantă din Cotidianul. Domnul Tăriceanu, președintele PNL, s-a gândit că promisiunea de a candida la președenție ar reprezenta un atu important în lupta domniei sale cu Crin Antonescu. Fostul prim-ministru consideră că scorul obținut de partidul său la ultimele alegeri ar justifica ideea că el este cel mai potrivit candidat pentru funcția supremă în stat, sau măcar pentru păstrarea poziției de președinte al Partidului Liberal.

Ceea ce nu ne spune domnul Tăriceanu este faptul că domnia sa nu a reușit să fie ales fără probleme într-o confruntare electorală directă, într-un sat din județul Ilfov. Nu ne mai spune faptul că a renunțat să candideze într-un colegiu urban, la București, în ciuda faptului că, statistic vorbind, majoritatea votanților PNL sunt concentrați în zona urbană. Este o bună întrebare, în ce măsură domnul Tăriceanu, candidat la președenție, poate fi mai convingător decât domnul Tăriceanu, candidat pentru o poziție de deputat. Să nu uităm faptul că mulți alegători PNL sunt dezamăgiți de colaborarea îndelungată cu PSD, în timpul guvernării Tăriceanu II. De asemenea, mulți alegători s-ar putea întreba în ce măsură afirmațiile liderilor PNL din toamna anului 2008 vis-a-vis de criză  (mai exact, de faptul că nu vom fi afectați de criză și, ca urmare, nu este nici o problemă dacă aruncăm cu bani în populație – vezi pensii, vezi salariile profesorilor) erau de bună-credință sau doar o formă cinică de atragere a unor voturi venită din partea unor candidați care nu știau cum să se adapteze la confruntarea directa cu electoratul. Din aceste motive, este puțin probabil ca Tăriceanu să fie un candidat viabil pentru președenție. În ceea ce privește scorul, deși impresionant, este vorba doar de un joc de cifre, deoarece numărul real al celor care au votat este în scădere abruptă față de 1990. Vina pentru această respingere a politicii și a actului democratic al votului, care este văzut  ca fiind lipsit de substanță este purtata, printre alții și de fostul prim-ministru al României, care a condus un guvern minoritar timp de 2 ani, fără a avea capacitatea de a trece legi prin Parlament, daca nu avea si asentimentul partenerului ascuns al guvernarii, PSD. Motivul aparent al acestei guvernări destul de ciudate este, aparent, dorința de păstrare a poziției de prim-ministru.

Cred că una din principalele caracteristici ale oamenilor noștri politici este incapacitatea de a face un pas înapoi, atunci când situația o cere. Toți se consideră oameni providențiali, toți se văd a fi de neînlocuit și toți se agață de diverse poziții de putere cu o încăpățânare care, dacă nu ar fi dăunătoare, ar putea să pară comică. Tăriceanu nu se deosebește cu nimic de confrații săi, iar o posibilă candidatură împotriva lui Traian Băsescu ar fi destul de comică, fapt deloc de neglijat într-un an destul de trist datorită incertitudinilor legate de viitor.

Ne apropiem cu pasi repezi de sfarsitul celei de a doua crize a gazului. La fel ca in urma cu cativa ani, Rusia a inchis robinetul de gaz catre Ucraina, pretextand faptul ca aceasta nu si-ar fi platit datoriilor. In ciuda asigurarilor initiale, in cele din urma Gazprom-ul a ajuns sa opreasca orice export de caz pentru intreaga Europa de Est, ceea ce a provocat o noua criza diplomatica. Pe de o parte, Vladimir Putin acuza Ucraina ca fura din gazul destinat Europei, in timp ce Ucraina arata cu degetul conductele goale, afirmand ca Rusia inchisese robinetul.  Disputa in sine este de mica importanta. In schimb, criza gazului ne-a aratat din nou cat de vulnerabili suntem si mai ales faptul ca nu avem nici un fel de solutii sau vointa de a le gasi.

In cele ce urmeaza, ma voi ocupa de o dilema dezbatuta de presa in ultimele zile, daca Romania ar trebui sa adere la proiectul South Stream si implicit sa dezvolte relatii mai apropiate de Rusia, sau sa continue politica monodirectionala de pana acum si sa considere ca o pozitie pro-South Stream, cu toate implicatiile pe care aceasta le are vis-a-vis de vecinul nostru de la Rasarit, este incompatibila cu una pro-Nabucco.

Odata cu asumarea presedentiei de catre Traian Basescu, acesta a incercat sa puna in aplicare o politica de apropiere de puterile anglo-saxone (Axa Washington- Londra- Bucuresti) urmarind sa castige sprijinul acestora (in mod special al Statelor Unite) pentru urmarirea intereselor romanesti in zona Marii Negre. Dincolo de tendinta presedintilor Romaniei de a fi un pic megalomanici (vezi visul de putere regionala a lui Emil Constatinescu), se poate ridica o intrebare foarte simpla: ce interese are Romania la Marea Neagra? Un raspuns este greu de gasit, deoarece Romania din 1866 si pana in prezent nu a avut o politica coerenta in aceasta regiune. Mai mult decat atat, Marea Neagra este dominata de doua puteri cu traditie in regiune, Rusia (a carei prezenta este simtita prin flota inca ancorala la Sevastopol) si Turcia. S-ar putea vorbi de interese de securitate sau economice, desi pericole la adresa noastra din aceasta regiune sunt greu de identificat, iar regiunea este una lipsita de resurse economice importante (precum pretol sau gaz). Marea Neagra este sau poate deveni o regiune de tranzit pentru resursele mentionate, dar chiar daca acesta este interesul Romaniei in regiune, avem putine mijloace prin care ni-l putem sustine .

Lipsa unei flote militare si incapacitatea Romaniei de a juca rolul unei puteri economice sau chiar de a servi drept model de democratie pentru tarile din jur, face ca noi sa avem doar o singura alta alternativa viabila – atragerea unei  alte mari puteri astfel incat sa ne putem promova un proiect politic in regiune, folosindu-ne de protectia asigurata de aceasta. Putem presupune ca aceasta a fost intentia atunci cand i-am invitat pe americani sa isi deschida o baza militara la Constanta. Doar simpla lor prezenta confera greutate cuvintelor diplomatiei romanesti. Totusi, evenimentele ultimului an (criza georgiana) a aratat ca America si-a atins limita expansiunii in spatiul ex-sovietic si ca pentru o buna perioada de timp va juca un rol defensiv. Ceea ce inseamna ca, desi vom fi protejati impotriva unor atacuri straine (eram deja protejati odata cu aderarea la NATO) nu ne vom putea folosi de influenta americana pentru proiectele noastre. Tot de problema Marii Negre se leaga si problema Moldovei. Diplomatia romana a incercat tardiv sa repare greselile comise in anii `90, dar relatia noastra cu vecinul nostru de peste Prut a inceput deja sa se raceasca accentuat. Dependenta de Rusia si un anumit tip de discurs pseudo-nationalist de la Chisinau, le-a facut pe autoritatile statului vecin sa aleaga o cale pro-est, facand ca eforturile romanesti de atragere a Moldovei pe orbita europeana sa para inutile.

Elementul care uneste toate preocuparile romanesti in zona est-europeana este relatia cu Rusia. Pornind de la o istorie destul de incordata si continuand cu o anumita animozitate dintre Bucuresti si Moscova, aceasta relatie este extrem de rece, ceea ce s-a tradus in preturi extrem de mari la gaz, singura arma pe care liderii de la Kremlin o pot folosi cu eficienta in exterior. Raspunsul romanesc a fost aderarea la proiectul Nabucco, dar care, din pacate, a tins sa devina mai mult o sperietoare pentru rusi si o dulce iluzie pentru statele depedente de gazul rusesc. In schimb, Rusia a demarat de cativa ani doua proiecte North Stream si South Stream al caror scop aparent este de oferi o posibilitate de a livra gaz Europei, chiar si atunci cand acesta este oprit pentru tarile din fostul imperiu (North Stream ocoleste Polonia si tarile baltice). Crizele gazului au aratat Rusiei ca Uniunea Europeana, desi foarte pasnica si ingaduitoare cu Kremlinul, adopta brusc un ton foarte dur atunci cand i se taie gazul. Ambele proiecte s-au bucurat de succes, mai ales South Stream, pentru care s-au realizat deja intelegeri bilaterale. 

Pana in prezent Romania, datorita pozitiei ei pro- Nabucco si anti-South Stream, a fost ocolita. O parte dintre comentatorii politici au apreciat aceasta atitudine ca fiind una puternica, Romania refuzand sa accepte dominatia pe baza de gaz a Moscovei. Nu voi insira aici argumente deja cunoscute, preferand in schimb sa prezint argumentele mele in favoarea unei politici pragmatice in aceasta chestiune. Asa cum am incercat sa demonstrez mai sus, Romania nu are capacitatea de a juca rolul unui lider regional la Marea Neagra sau in zona Balcanilor.Din punctul de vedere al puterii, suntem o tara mica, atat in ceea ce priveste puterea hard cat si cea soft. Interesul primordial al statului este asigurarea fluxului de materii prime necesare functionarii industriei, obtinute la un pret rezonabil. Prezenta noastra in NATO si Uniunea Europeana previne caderea noastra sub influenta Luminii de la Rasarit, astfel incat o o politica externa de onoare in dauna unei politici pragmatice ne face sa parem ca un nobil scapatat, care locuieste intr-un conac darapat, dar care isi poarta tantos sabia la sold si se simte amenintat de dusmani imaginari. De aceea, interesul imediat al guvernului roman nu ar trebui sa fie sustinerea Georgiei, ci obtinerea resurselor energetice necesare cat si deschiderea unor noi piete. Produsele romanesti sunt mai slabe calitativ decat cele europene. Astfel incat, in lipsa unor investitii masive, ele nu au sanse reale pe piata comuna europeana. In schimb, piata ruseasca este mult mai toleranta, dar din pacate pentru noi, ea a ramas relativ inchisa Romaniei din motive politice. 

Mai departe, South Stream nu inseamna abandonarea independentei Romaniei, din simplul motiv ca amenintarea cu taierea gazului functioneaza in ambele directii. Daca Rusia nu livreaza gaz, Uniunea Europeana nu plateste, iar Federatia se vede astfel privata de o sursa importanta de venit. Nu este exclus, ca in cazul unei prelungiri a unei asemenea crize sa se ajunga la razboi, deoarece gazul ca si petrolul sunt materii prime esentiale asigurarii functionarii economiei. Orice tentativa de privare a Uniunii de aceste materii poate fi considerat un act ostil. In ciuda opiniei populare, Rusia nu va porni la razboi, deoarece nu are cum sa il castige in termeni conventionali, iar utilizarea armelor nucleare inseamna o infrangere de la inceput.Chiar daca esti invigator, vei stapani un peisaj selenar, lipsit de viata, pe care il vei conduce din adancul unui bunker.

South Stream inseamna, in primul rand, asigurarea livrarilor de gaz contractate chiar si atunci cand conducta catre Ucraina este oprita. Desi este de preferat adoptarea unei politici comune europene de sprijinire a acestei tari, evenimentele recente au aratat cam cat de iluziorie este o asemenea speranta, astfel incat este de preferat sa avem gaz decat sa privim neputinciosi cum diverse tari europene, cu pretentii reale de puteri regionale (Franta sau Germania) nu reusesc sa articuleze o politica coerenta, de lunga durata in politica de securitate energetica.

In fine, nu trebuie sa credem ca South Stream exclude Nabucco, asa cum incearca sa ne convinga liderii de la Bucuresti. Ambele proiecte pot fi realizate in paralel, cu mentiunea ca primul este mult mai aproape de concretizare decat ultimul. Nimeni nu ne opreste sa profitam de avantajele amandoura, atata vreme cat suntem pregatiti sa acceptam ideea ca Romania este la o rascruce de drumuri dintre Est si Vest si de aceea este mai inteleapta o politica flexibila, prin care sa incercam sa obtinem beneficii si dintr-o parte si din alta, decat alegerea unei singure tabere.

Buna dimineata si la multi ani. Imi propun astazi sa reiau un blog pe care l-am cam neglijat in ultima jumatate de an, din diverse motive.  Tema pe care o voi aborda astazi priveste un conflict militar si ideologic, vechi de 60 de ani si care a marcat profund fata Orientului Apropiat.

Actualul conflict din Gaza a inceput asa cum spuneam acum 60 de ani, odata cu infrangerea militara a tarilor arabe care, bazandu-se pe o superioritate numerica, au incercat sa forteze distrugerea statului Israel, mai exact ocuparea acelei zone care ii fusese acordat Israelului de catre Organizatia Natiunilor Unite. Razboaiele care au urmat (1956,1967,1973) dar si interventiilor militare ale Israelului in Liban, nu fac decat sa puncteze diverse etape ale unui conflict care nu pare sa aiba un sfarsit.

Actorii principali ai conflictului sunt doi: Israelul si palestinienii. Ultimii, fortati sa se retraga din ceea ce ei considera tara lor, incapabili de a se opune militar Israelului au recurs, poate si sub influenta unor lideri religiosi radicali, la ultimul mijloc pe care il are cel slab in fata celui puternic, terorismul. Atentatele sinucigase si lansarea rachetelor peste granita sunt gesturi care dovedesc, in ultima instanta, disperare si neputinta. O populatie saracita si, in marea ei majoritate ignoranta crede ca “recuperarea” teritoriilor pierdute le va modifica radical situatia lor actuala.

Evolutia politica din ultimii ani a incurajat, de altfel, afirmarea unei grupari fanatice, care utilizeaza saracia ca sprijin al programului ei radical. Moartea lui Yasser Arafat, care a reusit pentru o indelungata perioada de timp sa mentina impreuna aripile adverse din Organizatia pentru Eliberarea Palestinei,  a repus in discutie intreg aranjamentul de securitate negociat anterior intre cei doi actori. Astfel, in timp ce Fatah, gruparea moderata, incearca sa modernizeze teritoriile palestiniene (o problema serioasa a acestei grupari o reprezinta coruptia endemica), Hamas, gruparea radicala, abordeaza problemele sociale dintr-o perspectiva medievala, adica a construit sisteme de caritate si intrajutorare, dar a caror obiective finale sunt cresterea prestigiului ei in randul populatiei si loializarea acesteia fata de organizatie, iar prin atitudinea radicala fata de Israel, incearca sa se prezinte ca singura reprezentanta de drept al poporului palestinian. 

Israelul, pe de alta parte, este un stat nascut din suferinta celui de al doilea razboi mondial si definit de razboaie de supravietuire pe care le-a purtat cu toti vecinii sai. Stat prosper si democratic, el reprezinta oarecum o exceptie intr-o regiune definita de regimuri dictatoriale care conduc o populatie in mare parte saraca. Gesturile sale politice si militare din regiune (construirea zidului, interventia armata in Gaza) sunt gesturi de auto-protectie. Rolul oricarui stat este de a-si proteja cetatenii, statul fiind obligat sa ia orice masuri necesare pentru a-si indeplini misiunea. De altfel, dat fiind istoria recenta a statului Israel nu este intamplator faptul ca o buna parte din liderii sai sunt fosti inalti ofiteri din armata israeliana. Obtinerea armei nucleare nu a avut succesul scontat, pentru ca, desi i-a asigurat protectia in fata unui atac militar clasic, nu este eficienta impotriva unui atentate teroriste.

Revenind la conflictul militar in desfasurare in Gaza, trebuie spus faptul ca strategia abordata de Israel, desi buna, nu va rezolva in mare masura problema. Iar aceasta este Hamas, condusa de lideri fanatici, care utilizeaza saracia palestinienilor si ignoranta acestora pentru a-si mentine dominatia asupra lor. Israelul poate sa ocupe militar Gaza, dar nu va reusi decat sa forteze Hamas la o readaptare. Gaza reprezinta o sursa excelenta de recruti atat pentru ceea ce s-ar putea numi armata regulata a organizatiei palestiniene, cat si pentru atentatele sinucigase, iar pierderea ei ar slabi doar temporar Hamas-ul, care s-ar reorganiza in alt teritoriu arab (Siria, Iordania sau Iranul). Pe de alta parte, Israelul nu poate sa nu intervina, deoarece cu fiecare zi de neinterventie, prestigiul Hamas in randul populatiei creste si odata cu el si pericolul unor noi atentate teroriste de mari dimensiuni.  Porbabil Gaza va intra din nou sub administratie israeliana, fara ca acest lucru sa duca o imbunatatire a conditiilor de viata ale palestinienilor

Din multe puncte de vedere, ceea ce vedem acum este repetarea unei piese de teatru care a mai fost jucata. Chiar si actorii secundari (Statele Unite si Franta) joaca aceleasi roluri. Primul isi asuma, desi mai putin vizibil, rolul traditional de protector al Israelului. Este putin probabil, asa cum s-a sugerat, ca noul presedinte american Barack Obama va aduce vreo schimbare in raporturile dintre Washington si Ierusalim, mai ales ca alternativele sunt dictatori si monarhi absoluti arabi, fortati de propriile grupari radicale din interiorul statelor sa mearga pe o sfoara foarte subtire. Franta, pe de alta parte, incearca sa se defineasca in cea mai pura traditie gaulista, ca o mare putere prin asumarea unei pozitii opuse celei americane. Paradoxul acestei situatii este ca Republica franceza este principalul furnizor de arme al Israelului, astfel incat moartea civililor palestinieni deplansi de Paris a fost provocate de armament francez. Capacitatea ei de a influenta desfasurarea conflictului este minima, deoarece nu este pregatita sa isi asume un rol activ in Orientul Mijlociu, la fel cum, in cazul crizei georgiene, nu a fost pregatita sa isi completeze diplomatia cu masuri concrete.

O solutie posibila este creea unei administratii speciale pentru Gaza. Pentru inceput nu ar trebui sa implantam versiunea occidentala a democratiei in regiune, asa cum s-a incercat anterior, deoarece nu ar avea succes. Oamenii ar fi mult mai inclinati sa ii asculte pe demagogi (in speta Hamas), care le promit lucruri imposibile, decat sa accepte o perioada mai lunga de munca si sacrificii pentru construirea unui stat modern. O administratie straina care sa utilizeze fondurile alocate zonei cu mai multa grija decat a facut-o Fatah si care sa demareze programe de dezvoltare si modernizare a statului palestinian, ar putea ca, in timp, sa ridice nivelul de trai al majoritatii populatiei si astfel sa o faca pe aceasta mai putin inclinata sa asculte promisiunile iluzorii ale liderilor Hamas.

Cum campania electorala se apropie, m-am gandit sa scriu un fel de jurnal de campanie, care isi propune sa sublinieze aspectele negative si pozitive ale modului in care candidatii din colegiul meu se comporta. Nu imi propun sa fiu obiectiv, ci doar sa arat modul in care un alegator ar putea sa perceapa mesajele celor care isi doresc un post de deputat.

Prima pe lista mea este Camelia Gavrila (de altfel, singura care a trimis un material informativ in legatura cu dorinta ei de a candida). Astfel, doamna Gavrila ne-a trimis un pliant intitulat Omul bate lista, ghid practic despre votul uninominal, prin care domnia sa doreste sa ne informeze in legatura cu noutatile aduse de votul uninominal. Din pacate, respectivul fluturas esueaza in as atinge scopul propus.

In primul rand, cel care a conceput fluturasul nu a avut o idee clara a ceea ce vroia sa transmita. Legea votului uninominal a trecut deja prin Parlament, a fost promulgata, iar in noiembrie ne vom alege noul parlament pe baza acestei legi. Totusi, doamna Gavrila sau echipa ei de campanie alege sa ne insire vechile argumente in favoarea votului uninominal, cu unele informatii noi, de genul ” orasul Iasi isi va alege 5 deputati si 2 senatori” si “Iasul (sic- doamna Gavrila este profesoara de romana, iar o asemenea greseala gramaticala nu este acceptabila) este impartit in 5 zone, denumite colegii” care, in realitate, nu ofera nici un fel de informatie importanta. Nu numarul, ci modul lor de alegere ar fi fost mai important de explicat, deoarece tipul de vot ales nu este majoritar ci proportional, iar modul de selectie final al deputatilor a fost destul de putin explicat. Astfel incat doamna Gavrila, in loc sa faca o campanie inutila in favoarea votului uninomina, ar fi facut mai bine sa explice modul in care parlamentarii romani au gandit sistemul electoral.

O alta afirmatie care nu prea isi are locul intr-un asemenea fluturas este faptul ca, pana acum, lista de partid facea ca reprezentarea oamenilor in Parlament, adica intreaga baza a democratie, a fost doar o iluzie. Doamna Gavrila ne sugereaza astfel ca promisiunile facute in alegerile anterioare de candidatii pe listele PNL au fost, in realitate, niste minciuni sfruntate, facute de oameni care nu aveau nici o intentie de a le respecta. In masura in care ei au fost promovati de catre partid, iar doamna este sprijinita de acelasi partid, apare intrebarea de ce am crede-o? In conditiile in care, anterior, ne-am ars cu listele de partid, iar doamna depinde de conducerea partidului pentru sprijin in campanie, nu exista oare un risc foarte ridicat ca situatia de pana acum sa se repete? O astfel de afirmatie afecteaza, in ultima instanta, credibilitatea doamnei Gavrila in fata alegatorilor.

Urmeaza ca in doua saptamani sa demareze campania. Astept de altfel sa vad daca ceilalti candidati in acest colegiu vor incerca, intr-o forma sau alta, sa se faca cunoscuti, sau daca vor prefera sa se bazeze pe credibilitatea partidului. Doamna Gavrila a incercat sa castige startul, dar, din punctul meu de vedere, modul in care a incercat sa o faca a fost gresit. Ma indoiesc ca cineva sa fi citit cu atentie acest fluturas, sau sa fi fost impresionat de el. Poate data viitoare, va incerca chiar sa ne aduca informatii proaspete, asa cum promite pe ultima pagina a brosurii.

Probabil cea mai discutata tema in toata mass-media, alaturi de criza mondiala, a fost problema noii legi, prin care salariile profesorilor se maresc cu 50%. De curand, Curtea Constitutionala a eliminat speranta guvernului ca legea ar putea fi considerata neconstitutionala, astfel incat primul-ministru a Romania, pentru a inchide o cutie pe care el insusi a deschis-o asteapta salvarea de la cel vazut in mediile liberale ca fiind un Lukasenko al Romaniei. E foarte curios cum un prim-ministru care doar in urma cu cateva saptamani facea apologia republicii parlamentare, acum cauta salvarea de prostia parlamentului la presedinte.

In ultimele doua saptamani, pe masura ce criza politica se acutiza, iar perspectivele unei crize economice majore anul viitor deveneau tot mai serioase, au fost acuzati pe rand de iresponsabilitate Parlamentul, Guvernul si sindicatele. Daca in cazul primelor doua, acuza era corecta, in cazul ultimului vinovat, aceasta este gresita.

Parlamentarii au votat asa cum au facut-o de atatea ori, pentru a se pune bine cu electoratul, mai ales ca votul uninominal a schimbat extrem de mult modul in care alesii isi castiga si pastreaza locurile. In lipsa unor proiecte politice serioase, sau macar a unei capacitati de articulare a unor idei, la care se adauga cunostinte de ideologie minima, dar compensate de tupeu si nepasare, parlamentarii au fost nevoiti sa apeleze la masuri populiste. Am vazut astfel evolutia unei spirale a populismului, care porneste de la o crestere economica nesustenabila, generata de un influx de capital strain in banci si de liberalizarea creditului de consum. Unanimitatea votului arata faptul ca, in realitate, disputele politice de la noi sunt rezultatul unor certuri pentru impartirea prazii din buget si nu o dezbatere pe diverse proiecte, iar atunci cand prezenta la masa de impartire este pusa in pericol de nemultumirea populara, politicienii sunt pregatiti sa faca orice, daca vor reusi sa isi mai pastreze locurile si privilegiile inca 4 ani.

Guvernul, pe de alta parte, este, in mare masura, la fel ca parlamentarii. In minoritate, incapabil, asa cum a aratat recentul vot, de a-si controla proprii parlamentari, si pregatit la masuri populiste, el nu a facut decat sa pregateasca terenul pentru aceasta criza, prin gesturi si declaratii iresponsabile. As trece peste faptul ca desi lipsit de sprijin politic, el continua sa se agate de putere, punand in pericol prin aceasta stabilitatea economica. Un guvern, in prag de plecare, in minoritate, si fara sprijin politic, nu este, in nici un caz, un organism capabil sa inspire incredere investitorilor. Mai ales cand s-a aratat dispus sa ia masuri populiste in plina criza financiara. Guvernul nu va avea, in ultima instanta, capacitatea de a rezolva criza, iar slabiciunea sa va pune in pericol capacitatea viitorului guvern de a oferi solutii la criza.

In fine, sindicatele sunt singurele care si-au atins scopul pentru care au fost creeate. Ar trebui spus de la inceput ca sindicatele nu sunt organisme guvernamentale si nu au astfel nici un fel de responsabilitate fata de finantele statului, ei raspunzand doar in fata angajatilor pe care ii reprezinta. Modul in care sindicalistii s-au comportat in aceasta criza a fost unul asteptat. Rolul lor era sa ceara imbunatatirea conditiilor de trai, chiar daca aceasta insemna cresterea salariilor, iar rolul care revenea autoritatilor statului, in speta, Parlament si Guvern era de a negocia si de ajunge la o solutie de compromis acceptabila de ambele parti. Sindicatele nu pot fi considerate iresponsabile pentru ca au cerut mult, aceasta fiind aproape o lege nescrisa a oricarei negocieri. Vina cade in sarcina statului, care a acceptat mult prea repede solicitarile maximale ale sindicalistilor.

Din nefericire, efectele crizei vor duce la anularea victoriei sindicalistilor. Inflatia va duce la scaderea dramatica a puterii de cumpare a majoritatii cetatenilor, ceea ce va face inutila aceasta crestere salariala spectaculoasa. Anul viitor euforia ultimilor ani va disparea, iar in conditiile in care supapa de pana acum, emigrarea in Europa in cautarea unui loc de munca incepe sa devina din ce in ce mai putin fezabila, Guvernul care va urma se va putea confrunta chiar cu miscari sociale majore, in conditiile in care nota de plata a guvernarii liberale se va dovedi exagerat de mare.

De cateva zile, scena politica de la noi pare sa semene tot mai mult ca un capitol din binecunoscuta carte a lui Nicollo Machiavelli.  Florentinul il sfatuia pe principe ca este mai intelept sa isi puna un subaltern sa ia masurile nepopulare, ca apoi, atunci cand mania populara va creste, el sa fie sacrificat pentru satisfacerea maselor si pentru ca printul sa fie aparat. 

La noi, o situatie asemenatoare s-a intamplat in cazul recentelor discutii despre majorarile salariale ale profesorilor. Prim-ministrul l-a trimis la inaintare pe ministrul Educatiei, care, asa cum era de asteptat, s-a dovedit incapabil sa controleze larga generozitate a Parlamentului. Acesta, de teama alegerilor, a votat o majorare salariala de 50 %, in conditiile in care bugetul este si asa supraincarcat de pomeni electorale, bursa a suferit lovituri dure in ultima perioada, iar lumea se afla intr-o criza financiara extrem de severa (unele voci chiar o considera mai puternica decat Marea Criza din 1929). Bineinteles acest act de inconstienta a fost foarte dur taxat in mass-media, iar principele, in cazul de fata, primul ministru, a luat act de furia populara si a decis sacrificarea subalternului. Se vorbeste in ultima perioada de demiterea ministrului Educatiei, pentru ca nu a reusit sa previna votul din Parlament. Primul ministru pare sa uite faptul ca votul a fost unul unanim, adica si parlamentarii PNL au fost de acord cu majorarea. Principele nostru comite astfel greseala de a crede ca se adreseaza unor tarani abrutizati si nu unor alegatori capabili de a observa ipocrizia discursului sau. Presedintele de partid Tariceanu nu s-a implicat in blocarea voturilor parlamentarilor partidului, care au fost ales pe liste, in timp ce prim-ministrul Tariceanu se declara socat de “generozitatea” Parlamentului. Alegatorii se uita probabil, cu tot mai multa ingrijorare la stirile despre criza si apoi se uita cu tot mai multa mirare la politicieni care incearca sa imparta bugetul cat mai mult, poate, poate aceasta le va garanta reintoarcerea pe bancile caldute.

Dupa noi, potopul este o expresie care a aparut in secolului al XVIII, la curtea Frantei, in timpul domniei lui Ludovic al XV-lea. Un profet ar fi prezis un potop asemenea celui biblic, ce ar fi trebuie sa aiba loc in jurul anilor 1770. Regele si curtea sa au inceput sa cheltuie nebuneste, nepasandu-le de viitor, pentru ca acesta se parea ca nu va mai exista. Dupa noi, potopul ziceau ei. Potopul nu a mai venit, dar Revolutia a venit. Poporul umil, pe spinarea carora ei se distrasera in anii anteriori, si pe care il dispretuisera, se ridica impotriva lor, iar vechiul regim, atat de stralucit, s-a prabusit sub loviturile ghilotinei.